Inaugurată cu surle şi trâmbiţe, fabrica Nokia de la Jucu, la a cărei deschidere au fost prezente cele mai înalte oficialităţi ale statului în frunte cu preşedintele Traian Băsescu, vrând probabil să sublinieze înalta cinste, consideraţie şi preţuire pe care o acordă capitalului străin, se va muta în China până la sfârşitul anului în curs lăsând pe drumuri peste 2.200 de muncitori. Şi mai mult ca sigur, capitaliştii finlandezi de la Nokia nu vor fi singurii care vor schimba România cu Asia în goana lor după consolidarea profiturilor.
Retragerea capitalului străin, lăsând în urmă subdezvoltare, şomaj, frustrare, mizerie socială este expresia cea mai elocventă şi clară a falimentului şi a eşecului politicilor economice gândite şi aplicate în România post decembristă de către clasa capitalistă.
Aceste politici au prins viaţă şi s-au tradus în fapt sub acoperirea artilerie verbale a unor flecari prezentaţi ca mari guru, specialişti în macroeconomie, politologie, sociologie, ce umplând canalele radioteleviziunilor de dimineaţă până seara, explicând şi propovăduind poporului ca nişte destoinici apostoli ai capitalismului binefacerile pieţei libere, ale privatizării fie şi pe un dolar, ale demantelării economiei socialiste – morman de fiare vechi -, ale preluării de către capitalul străin a tuturor pârghiilor de comandă ale economiei naţionale au contribuit decisiv la frânarea oricărei opoziţii din partea maselor.
Aş fi curios dacă unul din aceşti vorbeţi de serviciu, de pildă Mircea Coşa – înverşunat apologet al privatizării pe un dolar – , ar avea curajul să se ducă acum la Jucu şi să reia în faţa muncitorilor de la Nokia balivernele cu care şi-au câştigat pâinea albă din 1989 încoace, catedrele universitare, scaunele parlamentare, sinecurile, etc.
Ultima mare minciună a acestor ofiţeri ai propagandei capitaliste a fost susţinerea cu neruşinare a tezei absolut false, cu rolul de a amăgii clasa muncitoare, că prin noul cod al muncii, care restrânge drastic drepturilor muncitorilor şi simplifică procedurile de concediere colectivă, întărind cu putere privilegiile şi libertatea de mişcare şi de acţiune a capitalului, se vor crea noi locuri de muncă.
Dar iată că practica ne-a arătat cum stau de fapt lucrurile. Prin reducerea drastică a costurilor cu concedierile colective, capitalul străin departe de a fi atras, este mai degrabă încurajat să părăsească spaţiul economic românesc.
Desigur, Emil Boc s-a simţit dator să îndruge câteva braşoave despre tratativele în care s-ar afla guvernul cu alţi investitori care chipurile vor veni în locul lui Nokia la Jucu. Basme de adormit copiii.
Dar ce este mai îngrijorător, în opinia mea, faptul că la nivel naţional mişcarea sindicală a rămas până acum indiferentă la drama salariaţilor de la fabrica de telefoane. Mă aşteptam măcar la declaraţii de solidaritate, dacă nu la altceva.
Ce este de făcut ? Aş dori pe acestă cale să adresez un îndemn către muncitorii de la Nokia-Jucu să abandoneze atitudinea de umilinţa şi de servilism faţă de patronat. Să-şi aducă aminte că nu sunt sclavi, ci muncitori salariaţi şi că România a fost până în 1989 un stat al clasei muncitoare. Să-şi ridice fruntea din pământ şi să-şi privească şefii cu tărie în ochi spunându-le cu glas răspicat că dreptul la muncă este drept fundamental şi inalienabil al omului, că dreptul lor la muncă este superior raţiunii capitaliste a profitului. Să protesteze cu hotărâre, să ceară conducerii Nokia anularea deciziei de relocare. Să declanşeze greva până la contramandarea hotărârii de strămutare, iar în caz că nici acest mijloc nu ar fi de folos, să treacă la ocuparea fabricii, alungarea conducerii şi reluarea producţiei sub controlul muncitorilor. Să fie convinşi că în acţiunile lor vor fi sprijiniţi şi ajutaţi de toate forţele progresiste din ţară.
Oricum vor evolua lucrurile în viitor, clasa muncitoare trebuie să înţeleagă că sistemul capitalist nu-i poate oferi un viitor, că soarta şi viaţa muncitorilor nu face doi bani în ochii patronatului fie român, fie străin, că singura raţiune de a fi a capitalului este maximizarea profitului prin exploatarea cât mai eficientă a muncitorilor, că muncitorii români nu se află în concurenţă cu cei chinezi, la fel sau poate mai crunt exploataţi, ci că o viaţă mai bună, demnă şi decentă nu poate fi obţinută decât pe calea luptei sindicale şi politice cu exponenţii capitalului, pentru răsturnarea capitalismului, pentru socialism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu